Distributismul şi economia politică

„Capitalismul–scria G.K. Chesterton–devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece se raportează la masa de oameni în două moduri simultan opuse. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă mereu să limiteze cererile sclavilor lui şi, astfel, să reducă din ceea ce pot cheltui aceştia. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“Perioada de glorie a capitalismului s-a sfârşit şi nu ne surprinde să vedem ca acest sistem se află în criză, o criză care poate fi iremediabilă. Un semn al falimentului capitalismului este faptul că inegalitatea veniturilor a atins acelaşi nivel ca în 1929. Nu pot să cred că aceste date sunt doar o simplă coincidenţă. Ele reflectă, în definitiv, adevărul intuit de Chesterton: capitalismul a reuşit să blocheze creşterea salariilor şi astfel să limiteze cererea. Salariul mediu al unui muncitor alb nu a mai crescut din 1973, în timp ce productivitatea, în acelaşi interval de timp, a explodat în toate sferele muncii. (Femeile şi minorităţile au realizat câştiguri reale, dar pornind de la o bază mult mai mică.) Astfel, lucrătorul trebuie să cumpere o cantitate mult mai mare de bunuri cu acelaşi salariu pe care îl obţinea şi acum 40 de ani. Acest lucru este imposibil.La început, soluţia a constat în a determina mai mulţi membri ai familiei să muncească, pentru a asigura resursele necesare traiului comun. Apoi, veniturile familiei au stagnat timp de doisprezece ani. Următoarea „soluţie“ a fost acordarea de împrumuturi salariaţilor – cu rate care ajungeau în general la 30% sau mai mult din veniturile lor –, pentru a asana pieţele. Acest lucru a condus la o a doua „performanţă“ a capitalismului: utopia cămătarilor. Mai exact, o utopie creată de cămătari şi funcţionând în folosul lor, întrucât, atunci când aceştia ajung în dificultate, cum, inevitabil, se întâmplă, apelează la banii publici pentru a se salva din situaţia critică.Este, oare, îngheţarea salariilor legată de eşecurile noastre economice? Economiştii acordă prea puţină atenţie acestui fapt. Recesiunile, atât cele majore, cât şi cele mai puţin severe, se petrec la intervale de timp relativ regulate şi au caracteristici relativ comune. Cu toate acestea, economiştii nu reuşesc niciodată să le prevadă; „experţii“ sunt, precum nişte amatori, surprinşi de aceste evenimente. 90 % dintre economişti nu au fost capabili să întrevadă declanşarea dezastrului de acum şi nici a celor dinainte. Dacă doctorul dvs. ar fi evaluat în acelaşi mod starea dvs. de sănătate, nu aţi mai fi în viaţă. Concluzia care se desprinde inevitabil de aici este aceea că economia este o ştiinţă incompletă. Ce anume îi lipseşte?Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la începuturile „economiei“, în secolul al XIX-lea. Studierea economiei politice începe încă din vremea lui Aristotel, însă pe atunci filozofii tratau acest subiect integrându-l în contextul politicii şi al eticii. Până în vremea lui Adam Smith, el însuşi profesor de teologie morală, economia politică era o ramură a eticii. Utilitariştii secolului al XIX-lea s-au simţit însă deranjaţi de această asociere cu moralitatea. În concepţia lor, economia politică, pentru a fi o ştiinţă „reală“, trebuia separată de etică, asemenea fizicii. Prin urmare, ştiinţa economiei politice s-a divizat în două discipline separate, şi anume, politica şi economia; dreptatea şi alte principii cu o  încărcătură morală au fost restrânse la prima disciplină, în timp ce economia trebuia să fie „eliberată“ de astfel de principii, asemeni tuturor ştiinţelor „reale“. Adam Smith a folosit termenul de „dreptate“ de peste o sută de ori în lucrarea Bogăţia naţiunilor, în timp ce  A. E. Marshall, în lucrarea sa din 1891, Principiile economiei, l-a utilizat doar de patru ori. Stanley Jevons, un alt fondator al noii ştiinţe, l-a menţionat o singură dată – şi atunci doar pentru nega necesitatea de a mai fi vreodată folosit.Ceea ce a fost trecut cu vederea este faptul că economia nu este o ştiinţă fizică, ci o ştiinţă umană. Și, asemeni tuturor ştiinţelor umane, se referă la o anumită categorie de relaţii interumane, respectiv cele necesare pentru asigurarea resurselor materiale ale societăţii. Relaţiile dintre oameni sunt conduse după principiul dreptăţii. Dreptatea există nu doar ca principiu moral, ci şi într-un sens practic, ştiinţific. Nu putem ignora acest fapt. Orice sistem pe care îl va adopta o societate va reflecta o anumită viziune morală. „Supravieţuirea celui mai bine adaptat“ sau „lăcomia e bună“ oglindesc o anumită perspectivă morală, ca şi ideea de „salariu echitabil“.Politica şi economia s-au disociat complet în 1891, odată cu apariţia lucrării lui Marshall. Însă, la şase luni după apariţia cărţii, un episcop al Romei, Leon XIII, a publicat enciclica Rerum Novarum, în care a pledat pentru „salariul echitabil“, îmbinând astfel termenul etic cu cel economic. Să nu separăm ceea ce Dumnezeu a lăsat de nedespărţit în esenţă.Pentru ca o economie să ajungă la echilibru, acel echilibru relativ între cerere şi ofertă, de care depinde existenţa unei pieţe stabile, este evident că cererea trebuie să fie distribuită suficient la nivelul masei de oameni, iar acest lucru ar conduce la normalizarea pieţelor. Dar, de vreme ce majoritatea oamenilor nu dispun de proprietatea productivă necesară pentru a-şi îmbunătăţi situaţia, cantitatea de bunuri trebuie să fie împărţită masei de oameni prin salarii. Pentru aceasta, este însă necesar ca salariile să fie distribuite într-un mod echitabil. Dacă lucrătorii obţin o cantitate din ce în ce mai redusă din bunurile care sunt create, pieţele se prăbuşesc. Nu va fi destulă putere de cumpărare pentru a asana pieţele. Prin urmare, veniturile oamenilor vor trebui completate prin ajutoarele acordate de stat sau prin împrumuturi pentru consum. Acestea sunt, însă, soluţii temporare, care nu fac decât sa amâne colapsul, în loc să remedieze cu adevărat problema. Ameliorarea problemei constă în a îndrepta însuşi sistemul salarizării.Salariul este o parte a justiţiei distributive, care vizează modul cum este distribuit produsul unei întreprinderi sociale, fie că este vorba de stat, de o firmă sau de familie. Distributismul este economia politică a cărei menire este să analizeze efectele justiţiei distributive asupra ordinii economice. Când vorbim despre remoralizarea pieţelor – un obiectiv propus de Phillip Blond –, nu ne referim la a adăuga ceva unei ştiinţe deja complete a economiei, ci vorbim despre un aspect central al economiei politice, fără de care această ştiinţă nu poate fi completă.Dacă distributiştii au dreptate, atunci am avut de străbătut o cale lungă pentru a ajunge să înţelegem de ce economiştii par a nu fi deloc în pas cu evenimentele. În primul rând, fără a avea nici o noţiune despre ce înseamnă justiţia distributivă, aceştia nu pot să ofere decât o analiză incompletă a situaţiei economice actuale. Şi, de vreme ce sistemele economice se integrează într-o reţea de legi şi instituţii, orice economie raţională va trebui să fie o economie politică. Din pricina divizării în două discipline distincte, studiile politice nu au în vedere şi baza economică a sistemelor politice, iar studiile economice sunt desprinse de contextul legal şi instituţional. Drept urmare, în locul unei ştiinţe integrale, avem două discipline incomplete, incapabile să furnizeze o analiză deplină a evenimentelor în cadrul domeniilor la care se limitează cercetarea lor, şi asta fiindcă, de fapt, alcătuiesc împreună un singur domeniu.Actuala perspectivă distributistă asupra economiei politice şi soluţiile pe care le propune nu face obiectul acestui scurt eseu. Dar necesitatea unei noi analize ar trebui să fie evidentă. În definitiv, e imposibil să găsim soluţia la o problemă câtă vreme păstrăm acelaşi mod de gândire care a generat-o. Trebuie să înţelegem că echitatea este o parte esenţială a economiei, fără de care nu poate fi menţinut echilibrul. În fond, echitatea şi echilibrul nu vor putea fi concepute niciodată una fără cealaltă.

Traducere de Irina Bazon